Pe 24 ianuarie bifăm, din nou, Mica Unire. O facem cu discursuri, cu postări festive și cu aceleași fraze reciclate despre unitate, identitate și istorie, deși în viața reală, în 2026, am ajuns să discutăm din ce în ce mai relaxat despre teritoriu ca despre un bun negociabil, evaluabil în bani, analizabil la rece, de parcă ar fi vorba despre un teren intravilan sau despre o companie cu pierderi.
Discuțiile apărute în spațiul public despre Groenlanda — cu estimări vehiculate de analiști de până la 700 de miliarde de dolari și cu scenarii în care locuitorii ar primi sume directe pentru a accepta o schimbare de suveranitate — nu sunt importante pentru că ar fi realiste, ci pentru că arată cât de ușor se poate ajunge la această logică. Când începi să vorbești despre cât „costă” un teritoriu, deja ai mutat discuția pe un teren periculos.
Acum să mutăm acest raționament la noi, fără ocolișuri și fără comparații exotice. Dobrogea nu e o regiune marginală și nici una simbolică. Este una dintre puținele zone din România care concentrează, în același spațiu, mare, Dunăre, Canalul Dunăre–Marea Neagră, Delta Dunării, Portul Constanța, infrastructură energetică strategică, inclusiv centrala nucleară, și cea mai mare bază NATO din regiune. Este, practic, unul dintre puținele locuri care dau României greutate reală într-un context geopolitic complicat.
Întrebarea care ar trebui să ne incomodeze nu este dacă cineva ar veni vreodată cu o ofertă. Întrebarea este ce am face noi dacă s-ar ajunge acolo. Am spune un „nu” reflex, fără negocieri și fără calcule? Sau am începe, ca de obicei, să explicăm că nu știm să ne folosim de ce avem, că alții ar face-o mai bine, că oricum nu profităm suficient, că banii ar rezolva multe probleme?
Sau ce ar zice Europa dacă USA, Rusia, China sau alt mare stat ar veni cu o astfel de cerere?
Exact așa se ajunge la relativizarea suveranității. Nu prin forță, ci prin discurs. Nu prin presiune externă, ci prin autojustificare. Nu prin trădări spectaculoase, ci prin argumente „raționale”.
Mica Unire nu a fost rezultatul unui calcul economic. N-a existat o evaluare financiară a Moldovei și a Țării Românești, n-a existat un raport cost-beneficiu și nici o promisiune de câștig imediat. A fost o decizie politică asumată, riscantă și deranjantă pentru marile puteri ale vremii, tocmai pentru că refuza logica fragmentării convenabile.
De aceea legătura cu prezentul e una directă, chiar dacă nu ne place. O țară care începe să discute serios despre cât ar putea obține dacă ar renunța la o parte din ea însăși este o țară care a uitat de ce s-a unit. Iar o regiune precum Dobrogea nu este importantă pentru că „produce bani”, ci pentru că produce stabilitate, control și capacitatea de a decide singur.
Banii se cheltuie, promisiunile expiră, alianțele se schimbă. Teritoriul, odată pierdut, nu se mai recâștigă prin negocieri elegante. De aceea, înainte să vorbim despre sume, investiții sau compensații ipotetice, ar trebui să ne fie foarte clar un lucru: România nu s-a unit ca să ajungă, peste un secol și jumătate, să se întrebe pe câți bani s-ar putea dezmembra.
Dobrogea nu e de vânzare. Nu pentru că ar fi „sacră”, ci pentru că fără ea România ar fi mai mică, mai slabă și mai ușor de ocolit. Iar dacă asta nu e suficient de clar în 2026, atunci problema nu e la cei care ar pune banii pe masă, ci la noi.
De aici și până la Groenlanda e cale lungă, dar oare raționamentul nu trebuie să fie același?
Be the first to comment