Uniunea Europeană ne spune, pe bună dreptate, că trebuie să reducem dependența de mașina personală. Că orașele trebuie să fie mai respirabile, mai prietenoase, mai eficiente. Că navetiștii trebuie convinși să aleagă transportul public, bicicleta sau mersul pe jos. Doar că, în Constanța, această discuție sună aproape cinic. Nu pentru că ideea ar fi greșită, ci pentru că realitatea locală o face imposibilă.
La Constanța, nu renunți la mașină pentru că nu vrei, ci pentru că nu ai cu ce s-o înlocuiești. Autobuzele nu vin la timp, iar când vin, sunt imprevizibile. Nu poți construi un program de lucru, o oră de intrare la școală sau o viață personală în jurul unui transport public care funcționează „când poate”. Aplicațiile îți arată un autobuz care ar trebui să vină, dar care nu mai apare. Stațiile sunt pline de oameni care așteaptă fără să știe dacă mai are rost.
Tramvaiele nu mai există. Au dispărut fără să fie înlocuite cu ceva echivalent. Metrou ușor nu avem și, realist vorbind, nu vom avea nici peste zece sau douăzeci de ani. Ideea apare periodic în discursuri, în campanii sau în documente frumos redactate, dar nu trece niciodată de stadiul de slogan. Constanța rămâne un oraș întins, cu cartiere dormitor, cu zone industriale, cu port, cu turism sezonier, fără o coloană vertebrală reală de transport public rapid.
În acest peisaj, ni se mai spune și că mașinile sufocă orașul. Adevărat. Doar că locuri de parcare nu sunt. Parcări subterane sau supraterane, așa cum vezi în orice oraș european care chiar vrea să reducă haosul, nu se fac. Nu pentru că nu ar fi nevoie, ci pentru că administrația preferă să evite deciziile dificile, costurile politice și șantierele care ar deranja pe termen scurt.
Rezultatul este absurd. Ți se spune să nu mai folosești mașina, dar nu ai transport public predictibil. Ți se spune că trebuie să eliberăm trotuarele, dar nu ți se oferă alternative de parcare. Ți se spune că orașul trebuie să fie verde, dar nu există o strategie coerentă care să lege mobilitatea, urbanismul și dezvoltarea reală.
La Constanța, planurile se opresc la limitele administrative ale discursului. Nu există o viziune care să plece de la realitatea navetiștilor, de la oamenii care vin zilnic din Năvodari, Valu lui Traian, Ovidiu sau Cumpăna. Nu există o coordonare metropolitană serioasă. Fiecare se descurcă cum poate, iar mașina rămâne soluția, nu din comoditate, ci din necesitate.
Când Bruxelles-ul vorbește despre mobilitate urbană durabilă, vorbește despre orașe care oferă alternative reale înainte de a restricționa. La Constanța, facem invers: restricționăm fără să oferim. Tăiem benzi, mutăm borduri, desenăm piste care se termină brusc și ne mirăm că oamenii nu renunță la volan.
Adevărul e simplu și incomod: nu poți cere cetățenilor să fie „mai europeni” într-un oraș care funcționează încă pe improvizație. Mobilitatea nu se face cu comunicate, ci cu investiții, cu predictibilitate și cu respect pentru timpul oamenilor. Până atunci, Constanța va rămâne un oraș blocat între ce i se cere să fie și ce i se permite, în realitate, să facă.
Be the first to comment