De ce sunăm la 112. Diferența dintre un apel fals și nevoia de a fi băgați în seamă

Adrian Boioglu - editorial
Adrian Boioglu - editorial

112 a ajuns să fie sufocat de apeluri false. Oficial, în ultimul an, peste 70% dintre apeluri nu au nicio legătură cu Urgențele. Asta spun cei care se îngrijesc de acest sistem.

De partea cealaltă sunt oamenii care își pun ultima speranță în acest număr de telefon. Și nu vorbesc doar despre Alexandra din Caracal care a repetat cu neîncredere întrebarea: “Dar, veniți?”, ci la toți cei care sună acolo și speră că vor fi băgați în seamă.

Cred că toată lumea știe că apelurile la 112 sunt înregistrate și că după un astfel de apel, un polițist fără chef este obligat să se trezească brusc, să răspundă la telefon în maxim 9 secunde și apoi să și scrie un proces verbal sau să deschidă un dosar.

Faceți un test: sunați la un post de poliție rurală sau chiar la o secție de poliție din oraș. Sau, mai bine, mergeți la ei la sediu. Să vedeți acolo nepăsarea dublată de neștiință și – uneori – de mișto-urile oamenilor legii. Da, așa acționează unii dintre ei atunci când știu că nu există un apel prin 112, care nu e înregistrat. Am trăit-o pe pielea mea. Situația se schimbă radical dacă există un apel la 112 anterior acelei vizite.

Da, înțeleg nevoia unei linii de Urgență doar pentru urgențe. Dacă ți-a luat foc casa sau daca ai văzut un accident, orice secundă contează.

Și, ca în orice breasă, există și polițiști profesioniști, la fel cum avem și pompieri cărora le pasă, cadre medicale competente și așa mai departe.

Pe de altă parte, e nevoie și de un sistem secundar celui de la 112 unde poți să suni, să înregistrezi o plângere, unde nu ți se răspunde cu sictir și unde cei care sunt puși să cerceteze o speță să nu te ia cu “Bine, bine… Nu ține linia ocupată”.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*